Quande me lascio vinse, pin de malinconîa,
Da o ricördo di giörni da tanto andæti via,
Me passa d’in ta mente a vëgia mæ çittæ,
Zena, sûperba e bella, ne a sö semplicitæ.
Veddo i sêu caroggetti, i sêu palassii antighi,
I rûsteghi zeneixi, sinceri e senza intrighi,
E ûnn-onda de poexîa, intrandome in tu chêu,
A me fà vive torna comme quand’êa figgêu!
M’illûdo, e, pe ûn momento, torno a piggiâ l’asbrîo!
Fasso regiâ ûnn-a ziardoa, zêugo a tonton-gh’arrîo;
Sparo di tricche e tracche, aççendo di lûmetti,
Vaddo da-o Fêugo, a o tiatro, a vedde i marionetti.
Ah! Se me fîse dæto de ritornâ figgêu!...
Ma indietro no se torna, pûrtröppo no se pêu
De tûtte e mæ illûxioin m’arresta solo... a pippa,
E marcio verso a fössa... co’e gambe che fan lippa!