se sentiva mesciâ ‘na föggia. Sulu quarche ôxelasci nuttürni, traversandu a stradda da ‘n çêzâ a l’atru, vegnivan a sbatte i ae insci-u nazu du Pinocchiu, u quæ, faxendu in satu inderê pi-a puiia, u criava: “Chi va la?” e l’ecu de culliñe circustante a ripeteiva in luntanança: — Chi va la? chi va la? chi va la? —

Intantu, mentre u caminava, u vidde insci-u tö de ‘n ærbu ‘na bestietiña ch’a lüxiva de ‘na lüxe pallida e opaca, cumme ‘n lümin da nötte drentu ‘na lanpa de purçellaña transparente.

— Chi t’ê? — dumandò u Pinocchiu.

— Sun l’unbra du Grillu-parlante — rispuze a bestieta cu-ina vuxiña suttî suttî che paiva ch’a vegnisse do-u mundu de delà.

— Cose ti vö da mie? — disse u mariunettu.

— Vöggiu dâte ‘n cunseggiu. Turna inderê e porta i quattru çechin che t’é arestòu o-u tö povou puæ ch’u cianze e u se despêa pe nu aveite ciü vistu.

— Duman mæ puæ u saiâ ün gran scignuru, perché sti quattru çecchin diventian duemia.

— Nu fiâte, figgiu câu, de quelli che prumettan de fâte riccu da-a matin a-a seja. Po-u sollitu, o che sun matti o che dunque di inbrugiuin! Damm’amente a mi, turna inderê.

— E mi invece vöggiu anâ avanti.

— L’ua a l’é tarda!...

— Vöggiu anâ avanti.

— A nötte a l’é scüa...

— Vöggiu anâ avanti.

— A stradda a l’é peiguuza...