Doppu avei stranüòu, u buratinâ, cuntinuandu a fâ u rouzu, u criò o-u Pinocchiu:

— Finiscila de cianze! E to làstime m’han missu ‘n langû in fundu o-u stömmagu... sentu ün spaximu, che quæxi quæxi... etcì! etcì! — e u fe’ atri duî stranüi.

— Feliçitæ — disse u Pinocchiu.

— Graççie. E to puæ e to muæ sun senpre vivi? — ghe dumandò u Mangiafögu.

— U puæ scì; a muæ nu l’ho mai cunusciüa.

— Chi u sa che despiaxei saieiva po-u tö vegiu puæ, se oua te fesse cacciâ inte quelli carbuin ardenti! povou vegiu! O-u cunpatisciu!… etcì, etcì, etcì — e u feççe atri trei stranüi.

— Feliçitæ! — disse u Pinocchiu.

— Graççie! Du restu bezögna cunpatîme mi ascì, perché, cumme ti veddi, nu gh’ho ciü legne pe finî de cöxe quellu muntun arostu, e ti, diggu a veitæ, in questu caxu ti me saiesci vegnüu proppiu ben! Ma ormai me sun inpietuxiu e ghe vö paçiença. Invece de ti, mettiô a brüxâ sutto-u spiddu quarche mariunettu da mæ cunpagnia. Ueilà, xandarmi! —

A stu cumandu cunparse sübbitu duî xandarmi de legnu, lunghi lunghi, secchi secchi, cu-u capellu a lüminæa in testa e cu-a sciabbra sfudrâ in man.

Alua u buratinâ u ghe disse cun vuxe ranteguza:

— Piggiæme li quell’Arlichin, ligælu ben ben e dapö cacciælu a brüxâ intu fögu. Mi vöggiu cho-u mæ muntun u segge rustiu ben! —