de fâla finia, e aranpinanduse sciü pi-a miagia, u l’intrò in caza do-u barcun.

Insce-e primme u vueiva dî e u vueiva fâ, ma doppu, quand’u vidde u so Pinocchiu acuegòu pe tæra e arestòu pe ‘n davei sença pê, alua u se sentì intenerî e u-u piggiò in braççu, u se misse a baxâlu e a fâghe mille careççe e mille frasche e cu-e lagrime che ghe chinavan zü pe-e masche, u ghe disse cun vuxe rutta:

— Pinucchiêtu mæ! Cumme l’é che ti t’ê brüxòu i pê?

— Nu u sò, puæ, ma credeiviou ch’a l’é stæta ‘na nuttuaña d’infernu e me n’aregurdiô pe scin che scanpu. Trunava, lanpezzava e mi gh’aiva ‘na gran famme, e alua u Grillu-parlante u me disse: «Te stà ben: t’ê stætu cattîu e ti to-u meiti” e mi ghe disci: «Mia Grillu!...» e lê u me disse: «Ti t’ê ‘n mariunettu e ti g’hæ a testa de legnu» e mi ghe tiei ün mannegu de martellu, e lê u muì, ma a curpa a