— Pruvæve e vediei! A ogni moddu, se saiâ scritu in çê che gh’emmu da muî, gh’aviemu o-u mancu a gran cunsulaçiun de muî abraççæ insemme. —
E sença dî atru, u Pinocchiu u piggiò in man a candeja e, andandu avanti pe fâ lümme, u disse a sö puæ:
— Vegnîm’apröu, e n’aggiæ puiia. —
E cuscì caminòn ün bellu toccu, e traversòn tüttu u corpu e tüttu u stömmagu du Pesciu-can. Ma zunti che fuin o-u puntu dunde cumençava a gran gua du mustru, pensòn ben d’afermâse pe dâ ‘n’öggiâ e cögge u mumentu bun pe scappâ.
Oua bezögna savei cho-u Pesciu-can, dætu ch’u l’ea benben vegiu e u suffriva d’axima e de parpitaçiun de cö, u l’ea cunstreitu a durmî cu-a bucca averta: pe questu u Pinocchiu, afacianduse o-u prinçippiu da gua e amiandu in sciü, u pue’ vedde föa de quell’enurme bucca spalancâ, ün bellu toccu de çê stellòu e ‘n belliscimu ciæu de lüña.
— Stu chì u l’é proppiu u mumentu de scappâ — u bisbigiò alua vôzénduse a sö puæ — U Pesciu-can u dorme cumme ‘n gî: u mâ u l’é tranquillu e se ghe vedde cumme de giurnu. Vegnî, puæ câu, derê a mi e tra pocu saiemu sarvi. —
Ditu fætu muntòn sciü pi-a gua du mustru mæn, e arivæ in quell’inmensa bucca, cumençòn a caminâ in punta de pê insci-a lengua; ‘na lengua mai tantu larga e mai tantu lunga, ch’a paiva u strazettu de ‘n giardin. E ean za li li pe fâ u gran satu e pe cacciâse in mâ, quande insci-u ciü bellu, u Pesciu-can u stranüò, e intu stranüâ, u dette ün