FOA XVIII.
A Figgia, e l'Erba sensitiva.


Un-na Figgia zà grandetta,
Bella, savia, ma un pö viva,
A l'andò in t’un-na villetta
Dove gh’ea da Sensitiva,
Un-na fêuggia a ghe toccò,
Quella presto a se retiò;

A restò mortificâ,
Che ghe paiva,[1] e con raxon,
De n’aveighe fæto mâ,
A cianzeiva da-o magon;
Primma i êuggi a se sciûgò,
Poi così[2] a l’interrogò:

E per cose, bell’Erbetta,
Ti è[3] con mi così[4] arraggiâ?
De toccâte un-na fêuggietta
No t’hò miga fæto mâ?
No son miga velenosa,
Che ti fæ così[5] a ritrosa?

Ghe rispose a Sensitiva:
Bella Figgia, o l’è o mæ fâ
De retiâme, e de paêi viva
Se me sento un pö toccâ,
Me pâ d’ëse ciù segûa,
O l’è instinto de natûa;

  1. paeiva
  2. coscì
  3. ê
  4. coscì
  5. coscì